Yorkshire Terrier

Istoria rasei Yorkshire Terrier însumează mai bine de 150 de ani şi a început să se scrie în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu migrarea din Scoţia în Anglia a muncitorilor din industria textilă, care au luat cu ei cîteva varietăţi de cîini terrier, în scopul de a-i folosi la prinderea şobolanilor. Prin încrucişarea tipurilor Manchester Terrier, Skye Terrier şi Dandie Dinmont Terrier a rezultat rasa Yorkshire de astăzi, care s-a răspîndit relativ repede din Anglia, ţara sa de origine, mai întîi în Statele Unite şi apoi în întreaga lume. Datorită provenienţei scoţiene a strămoşilor lui Yorkie, noua rasă a fost denumită iniţial Broken-haired Scotch Terrier, însă după 1870 s-a recurs la deumirea Yorkshire Terrier, invocîndu-se motivul că naşterea şi dezvoltarea rasei s-au făcut integral în oraşul englezesc Yorkshire.
Dacă la început exemplarele erau folosite în scopuri utilitare, spre sfîrşitul anilor 1800 s-a început să se vadă în aceşti cîini excelente animale de companie, ajungînd să fie considerat în zilele noastre un cîine de lux, asociat persoanelor bogate.
Yorkshire Terrier-ul pe care îl cunoaştem actualmente a avut în trecut dimensiuni mai mari, însă selecţii riguroase au dus la miniaturizarea speciei. Yorkie este un căţeluş de talie mică, dar cu o construcţie compactă, bine proporţionată care îl face să pare un cîine robust, puternic, în ciuda taliei pitice. Are capul mic şi aplatizat, craniul dezvoltat, botul lat de lungime medie, nas negru si maxilare puternice cu dinti uniformi. Ochii au o mărime obişnuită, sînt de culoare închisă, nergii sau căprui, extrem de vioi, denotînd o privire agilă, inteligentă. Urechile de forma literei „V” purtate ridicat sînt mici, ascuţite şi acoperite cu păr scurt. Coada este scurtata, de regulă, la jumatate din lungimea sa normala şi purtată la acelaşi nivel cu linia spatelui sau sensibil mai ridicată faţă de şira spinării. Membrele sînt drepte, musculoase, acoperite de păr, cu labe rotunde şi unghii de culoare neagră. Una dintre caracteristicile esenţiale ale rasei este blana lungă, dreaptă, perfect netedă, cu o textură foarte fină, matăsoasă, lucioasă, curgătoare, care se împarte într-o cărare de-a lungul spinării şi cade drept de fiecare parte. Culorile cele mai întîlnite la aceşti cîini sînt albastru-cenuşiu închis, maro-auriu sau negru cu nuanţe de cafeniu. Cel mai des se spune despre culoarea acestui terrier că ar fi albastru-oţel cu pete de foc. Blana puilor este, în general, neagră sau cafenie.
Ideal cîine de companie, de agrement, rasa a dezvoltat şi o varietate miniaturală, toy, care are la maturitate aproximativ 1,9 kg şi este adecvat pentru viaţa de apartament.

Bile negre:

• moştenind personalitatea terrierilor din încrucişarea cărora a rezultat, Yorkie poate fi agresiv cu cîinii străini sau cu animalele mici (nesupravegheat, ucide rozătoarele: hamsterii, iepurii mici, porcuşorii de Guineea)
• luat prin surprindere, speriat sau exasperat, nu ezită să muşte
• de regulă, se dovedeşte dificil de educat în privinţa curăţeniei (greu de învăţat să-şi facă nevoile afară sau în locul special amenajat)
• pentru a-i preveni încurcarea sau mătuirea blănii, necesită îngrijire zilnică. Părul de pe cap trebuie strîns într-o codiţă, pentru a nu-i intra căţelului în ochi şi-i afecta vederea
• îi place să latre excesiv, însă poate fi educat să-şi piardă obiceiul
• are probleme cu dinţii de timpuriu, de aceea dantura sa trebuie verificată şi îngrijită cu regularitate
• probleme frecvente se întîlnesc şi la nivelul ochilor acestui cîine
• sensibil la frig: recomandat să fie lăsat afară doar îmbrăcat pe timp de iarnă
  
  Bile albe:
  
• prietenos cu copiii, mai ales dacă au crescut împreună, dar cu condiţia ca aceştia să nu-l trateze ca pe o jucărie (trebuie avut grijă ca micuţii să nu-l calce din greşeală sau tragă de păr). Se înţelege cel mai bine cu copiii de vîrste mai mari, mai liniştiţi
• excelent cîine de apartament, datorită dimensiunilor sale reduse (20-22 cm – lungime, 2-5 kg – greutate)
• este, în principal, cîine de interior, de casă, dar, din moment ce este terrier la origine, poate trăi şi afară
• un cîine vesel, vioi, neobosit,
• afectuos şi loial familiei
• este un cîine sănătos, în general, fără multe afecţiuni
• ţinut la curte, se dovedeşte un excelent vînător de şoareci şi şobolani
• foarte bun paznic şi însoţitor. Curajos, războinic şi vigilent, latră insitent cînd simte pericolul
• dacă i se scurtează blana, periajul săptămînal sau chiar mai rar este suficient
• năpîrleşte foarte puţin sau chiar deloc
• speranţa de viaţă este ridicată, ajungînd şi la 16 ani

Din rîndul vedetelor iubitoare de animale, partizane ale acestei rase sînt frumoasa Gisele Bündchen, nedespărţită de a sa Vida, Hillary Duff, stăpîna lui Jack, actriţa americană Raven-Symoné, posesoarea lui Shawty Pimp şi regretata Audrey Hepburn, îndrăgostită de al său Mr. Famous.

Pentru a vă convinge de avantajele acestei rase, urmăriţi filmuleţul ataşat, în care o căţeluşă Yorkshire Terrier îşi dovedeşte inteligenţa.

Cavalier King Charles Spaniel

După cum reiese şi din denumirea rasei, Cavalier King Charles Spaniel a fost în trecut un cîine regal, preferatul multor familii de viţă nobilă, dar mai ales de regele Charles II Stuart al Angliei, pe al cărui nume îl poartă pînă astăzi. Rasa fost dintotdeauna privilegiată, fiind asociată cu bunăstarea şi luxul, servind doar pentru companie. Provine din Japonia, dar pe la jumătatea secolului al XX-lea era cea mai populară rasă din Marea Britanie. În prezent este înregistrată în Anglia, dar cunoaşte o mare popularitate în întreaga lume şi pare să cucerească, încet-încet, o poziţie privilegiată şi în centrul şi estul Europei.
Cavalier King Charles Spaniel este un cîine de talie mică, un cîine în miniatură, proporţiile reduse făcînd chiar ca, de-a lungul timpului, să i se atribuie porecla toy (jucărie). Acest tip de cîine are capul complet aplatizat între urechile lungi, prinse sus, pline de smocuri lungi de păr, purtate căzute. Capul i se termină printr-un bot lung, de formă conică. Trupul este solid, scurt şi bine proporţionat, sprijinit pe picioare drepte, cu osatură potrivită. O caracteristică a rasei este expresivitatea ochilor, care sînt mari, nu foarte proemineţi, întunecaţi la culoare, rotunzi, destul de distanţaţi între ei, plini de viaţă şi inteligenţă. Coada acestui animal este lungă, acoperită cu blană lungă. Un obicei printre crescătorii rasei este amputarea cozii, în proporţie de maxim un sfert din lungime. Blana este lungă, mătăsoasă, curge din abundenţă pe corul animalului prezentînd uşoare ondulaţii. Culorile ei alcătuiesc o varietate mare, astfel: roşcat uniform (ruby), roşu pe un fond alb sidefiu (blenheim, în limbajul de specialitate), negru cu semne roşcate pe cap, piept şi labe, alb cu pete castanii la cap, tricolor – negru cu alb şi pete roşcate –, negru cu puncte de foc (black and tan) etc.
Cavalier King Charles Spaniel-ul este un cîine prin excelenţă pentru companie, perfect chiar pentru viaţa de apartament, datorită dimensiunilor sale foarte reduse: 20-25cm şi 6-7 kg, în medie.

Bile negre:

• este dependent de stăpîn
• uneori devine extrem de gălăgios
• necesită foarte multă mişcare
• predispus la probleme cardiace şi afecţiuni ale urechilor
• perierea şi pieptănarea săptămînală îi sînt absolut necesare pentru a preveni încurcarea şi mătuirea blănii. O atenţie suplimentară trebuie acordată părului din spatele urechilor

Bile albe:

• foarte devotat stăpînului
• întotdeauna activ, vesel, dispus la joacă
• drăgălaş şi afectuos, iubeşte copiii şi tolerează alte animale de companie
• bun vînător
• bun înotător
• este un cîine inteligent, învaţă repede, deci este uşor de dresat
• elegant, graţios, dovadă că a fost în trecut simbolul luxului şi al bogăţiei, preferatul regilor
• speranţa sa de viaţă este mare, depăşind adesea 12 ani

Rasa a rămas pînă astăzi una foarte căutată şi îndrăgită. Drept dovadă stă şi numărul mare de celebrităţi îndrăgostite de această rasă, dintre care îi menţionăm pe fostul preşedinte al SUA, Ronald Reagan, care avea un exemplar pe nume Rex, sau actorii Charlie O'Connell, posesorul lui Lucy, şi Jennifer Love Hewitt, stăpîna lui Charlie.

În final, dacă aveţi o curte generoasă, timp şi chef de joacă, dar vă lipseşte animalul de companie, urmăriţi filmuleţul ataşat pentru a vedea exact ceea ce vă trebuie: un Cavalier King Charles Spaniel jucăuş, prietenos şi devotat.

Offtopic: Leapşa

... şi pentru că m-am "procopsit" cu leapşa, propun următoarele site-uri:

• 1. http://bancuri.adore.ro/afispoza.php?img=1 (căci găseşti aici 1766 de poze, care mai de care mai amuzante, imposibil de epuizat în 30 de minute)
• 2. http://www.guinnessworldrecords.com/default.aspx (pentru a îţi satisface curiozitatea de jurnalist... sau blogger)
• 3. http://ro.netlog.com (fostul Facebox, un Hi5 mai complex, unde îţi poţi personaliza profilul după propriul gust, îţi poţi crea un blog şi o carte de vizită, îţi poţi face prieteni cu care să discuţi cel puţin 30 de minute etc.)

... şi o dau mai departe, către:

• 1. Alin Dospinescu
• 2. Florin Tarbă
• 3. Sebastian Gheorghe

Offtopic: blogging vs. jurnalism

Blogul, noua tehnologie în materie de comunicare, pare să stîrnească din ce în ce mai multe reacţii, mai ales din partea jurnaliştilor, care îşi simt profesiunea ameninţată de această nouă apariţie. Există cu adevărat motive de îngrijorare? Am încercat, în linii mari, să trasez cîteva asemănări şi deosebiri dintre blogging şi jurnalism, apelînd uneori şi la opiniile unora mai bine familiarizaţi cu blogul şi, aşadar, mai avizaţi. Iată rezultatele:

Asemănări:

1. Ambele sînt canale de comunicare
2. Ambele medii îşi propun un public ţintă
3. Atît jurnalismul cît şi blogul reprezintă nişte modalităţi de a structura informaţia (Brăduţ Ulmanu)
4. Şi în blogging şi în jurnalism, orice însemnare necesită o documentare prealabilă
5. În ambele medii feed-back-ul este posibil, ba, mai mult, dezirabil

Deosebiri:

1. Pe blog, autorul nu este somat să îşi verifice informaţia din trei surse, ca în jurnalism (deşi nici jurnaliştii nu se supun întotdeauna aceastei condiţii). "Bloggerul nu are control asupra informaţiei pe care o distribuie. El nu îşi verifică sursele, nu se gîndeşte la consecinţele unei posibile greşeli şi nu are o mulţime de proceduri care în media clasică există pentru a te asigura de precizia, relevanţa şi corectitudinea informaţiilor (Alan Elsner)
2. Pe blog, autorul îşi alege singur subiectul despre care vrea să facă o însemnare, nu îi este impus de şef
3. Jurnalismul clasic este structurat, în timp ce bloggingul este, prin excelenţă, un mediu nestructurat, conţine informaţie live, as it happens, ne-editată (Brăduţ Ulmanu)
4. O diferenţă esenţială provine din aspectul comercial: în media clasică accentul cade pe bani (Ioana Avădani), în timp ce, la ora actuală, în România nu se fac bani din bloguri
5. Blogul este un mediu mult mai practic, deoarece oferă link-uri spre alte surse de informare
6. Blogurile sînt mai degajate, mai apropiate de editoriliastică, mai apropiate de vizitator, spre deosebire de articole, care pot fi lipsite de pasiune şi entuziasm, doar relatînd nişte evenimente (Mihai Cojocariu)
7. Pe blog, vizitatorului îi este mult mai uşor să verifice arhiva, fără să fie nevoit să depună efortul (atît fizic cît şi material) de a colecţiona ediţiile precedente ale ziarului
8. Costurile unui blog sînt ZERO!!!
9. Blogul se caracterizează prin subiectivitate, pe cînd în jurnalsim predomină obiectivitatea
10. Bloggingul este tipul cool, trendy, la modă, în timp ce jurnalismul este învechit, prăfuit, frustrat şi plictisitor (Brăduţ Ulmanu) :D

Pomeranian

Rasa pomeranian îşi trage strămoşii din Finlanda şi Islanda, din exemplare de talie mare folosite la tractat sănii. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, acei cîini au fost aduşi în regiunea Pomerania din Polonia, unde au fost obţinute dimensiunile de astăzi şi de unde i s-a tras şi numele pe care îl poartă acum. De-a lungul istoriei a fost un companion mititel al familiilor regale, dintre care o mare iubitoare a rasei s-a declarat Regina Victoria, dar şi al oamenilor de rînd.
Pomeranianul este un cîine de talie mică, semănînd cu o vulpiţă. Capul acestui cîine este mic, rotunjit între urechi şi ascuţit către botul care se termină printr-o trufă neagră indiferent de coloratura blănii. Ochii îi sînt mici, negri, perfect rotunzi şi conturaţi. Urechile au forma unor triunghiuri mici, rotunjite la vîrfuri, acoperite complet cu blană şi purtate erecte. Trupul său este elastic, acoperit cu o blană deasă, pufoasă, foarte plăcută la atingere. Pomeranianul este prezent în varinte monocolor – crem, alb, ciocolatiu, roşcat –, dar şi în combinaţii din aceste culori, la care se mai poate adăuga şi negru. Coada este relativ lungă în comparaţie cu dimensiunile corpului, purtată mereu ridicată, uneori aşezată chiar pe spate, acoperită cu o blană foarte deasă şi lungă.
Pomeranianul este un animal de casă foarte plăcut, iar luînd în considerare dimensiunile sale reduse – are, de regulă 30 cm şi maxim 3-5 kg –, este perfect chiar şi pentru apartamentele restrînse.

Bile negre:

• tinde să devină foarte zgomotos, în special cînd este într-un grup
• deoarece este atît de mic, poate fi, în mod accidental, rănit de copiii foarte mici
• are foarte mare nevoie de ore de mişcare zilnică
• poate ajunge la maturitate un cîine agresiv dacă nu este temperat încă de pui, pentru a preveni apariţia problemelor de comportament şi a manifestărilor distructive
• blana sa necesită îngrijire zilnică prin periere, pentru a preveni formarea cîlţilor şi a nodurilor
• este predispus către afecţiuni respiratorii şi oculare

Bile albe:

• este un companion foarte devotat
• este un cîine foarte inteliget, învaţă rapid şi este capabil chiar să reţină diferite trucuri
• este energic, mereu dispus la joacă
• se înţelege bine cu animalele, nu este deranjat de prezenţa altui animal în casă
• se multumeşte şi cu spaţii de joacă restrînse
• poate fi utilizat şi pe post de cîine de pază, deoarece are lătratul foarte pronunţat şi se sesizează mereu la vederea străinilor
• speranţa sa de viaţă este ridicată, putînd depăşi 15 ani

De la Regina Victoria încoace, multe persoane celebre au fost admiratoare ale rasei, dintre care le amintim pe dădaca Fran Drescher, posesoarea lui Chester, şi Kelis, care deţine un exemplar pe care l-a numit Harlem.

Dacă sînteţi în căutarea unui prieten nu foarte pretenţios, dar extrem de frumos, blînd şi fidel, urmăriţi filmuleţul ataşat pentru a vă convinge că pomeranianul este exact ceea ce căutaţi.

Offtopic în cinstea doamnei Vanda Condurache

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Condoleanţe familiei şi tuturor celor afectaţi.

Labrador Retriever

Labradorul este o rasă canină foarte populară care îşi trage rădăcinile din Canada, dar nu din Labrador, aşa cum sugerează numele rasei, ci din regiunea Newfoundland, ceea ce i-a determinat pe mulţi cunoscători să afirme că o confuzie geografică ar fi cauzat împămîntenirea acestei denumiri. Rasa este astăzi înregistrată în Marea Britanie, unde a fost adusă de pescari şi fixată definitiv. Iniţial, cîinii au fost selecţionaţi pentru vînătoare, dar după 1900 au început să fie agreaţi din ce în ce mai mult în postura de cîini de companie. De-a lungul timpului li s-au atribuit multiple sarcini, cum ar fi: însoţitori pentru persoanele cu dizabilităţi, detectivi responsabili cu depistarea criminalilor, a drogurilor, armelor, bombelor şi a persoanelor prinse sub dărîmături, cîini de terapie în spitale pentru alinarea suferinţelor bolnavilor etc, pe unele dintre acestea păstrîndu-le pînă astăzi.
Labradorul este un cîine de talie medie, solid, cu un aspect al corpului nu foarte înalt, dar alungit, care îi dă o alură atletică. Are capul mare, lat, terminat printr-un bot gros, proeminent. Indiferent de culoarea blănii, trufa, care este, la rîndul său foarte lată, va fi neagră. Ochii au o mărime medie şi sînt castanii sau de culoarea alunei. Urechile sînt tot medii ca mărime, foarte moi, purtate căzute. Trupul labradorului este foarte puternic, bine muscularizat, avînd un gît foarte energic şi un piept lat. Coada are forma unei săbii, mai groasă la bază şi subţiată către vîrf, purtată căzută sau dreaptă, în funcţie de dispoziţia animalului, dar niciodată curbată spre spate. Este destul de lungă, groasă şi bine acoperită cu blană. Labele sînt foarte groase, osoase, sigure, iar între degete cîinele are o membrană, ceea ce îl face un bun înotător. Blana este netedă, scurtă, bogată, impermeabilă şi acoperă corpul din abundenţă. Ea poate avea o singură nuanţă de nergu, maro (ciocolatiu), bej, argintiu (mai rar), dar se întîlnesc şi exemplare a căror blană variază în tonuri de la galben pal spre portocaliu sau cu mici pete albe pe piept. Dimensiunile medii ale labradorului sînt 60 cm şi 35 kg, dar s-au depistat –arar, ce e drept – şi masculi trecuţi de 50 kg.

Bile negre:

• necesită foarte multă mişcare, de aceea are nevoie de un stăpîn mai puţin ocupat, dispus să îi acorde foarte mult din timpul său
• poate devasta casa dacă este lăsat singur pentru perioade de timp prea îndelungate
• mănîncă mult şi poate deveni supraponderal dacă alimentaţia nu îi este corect supravegheată
• pentru a fi pe deplin fericit, are nevoie de apă, deoarece adoră să înoate
• nu este recomandat pe post de cîine de pază sau de apărare, deoarece nu este prea suspicios, iar gesturile prietenoase îl pot păcăli
• trebuie educat în mod deosebit să nu tragă în lesă, deoarece are gîtul foarte puternic şi poate manifesta această tendinţă

Bile albe:

• extraordinar de blînd, iubitor, afectuos, răbdător, cîinele ideal pentru companie
• prietenos cu copiii şi tolerant cu alte animale
• loial stăpînului
• foarte inteligent, îi place să înveţe, este uşor de dresat chiar de la vîrstă mică
• bun cîine utilitar
• foarte activ, mereu dornic de joacă
• bun vînător, ţine minte mai multe locuri în care au căzut animalele răpuse
• excelent înotător, o caracteristică a rasei, avînd corpul adaptat la această activitate prin blana impermeabilă şi membrana interdigitală
• are un simţ olfactiv foarte dezvoltat, sesizează de la mare distanţă mirosul de sînge, gaze, stupefiante sau alte izuri ce i-au fost indicate în prealabil
• blana sa este uşor de întreţinut, nu trebuie spălat decît rar şi dacă chiar se impune
• speranţa sa de viaţă este mare, labradorul trăind în jur de 12-14 ani în condiţii favorabile
• este, în general, un cîine sănătos, nepredispus la boală. Totuşi, dintre afecţiunile pe care le poate contracta amintim problemele la stomac, la ochi şi la urechi – infecţii pe care le preia din apă – sau diabet

Dintre vedetele iubitoare de cîini, asupra labradorului şi-au îndreptat atenţia Mary Kate Olsen, care are un exemplar ciocolatiu pe nume Luca, şi Drew Barrymore, care are un ajutor de încredere în a sa Flossie.

La final, urmăriţi cîtă răbdare, stăpînire de sine, prietenie, blîndeţe, fac din labrador cîinele ideal pentru companie.

German Shepherd

Dupã cum îi spune şi numele, ciobãnescul german este un cîine originar din Germania şi face parte din rasa cea mai numeroasã, mai cunoscutã şi mai rãspînditã în întreaga lume. Deşi este o rasã caninã foarte veche, abia începînd din 1899 exemplarele au început sã fie selecţionate cu rigurozitate, devenind astãzi rasa naţionalã a Germaniei. Cel care s-a îngrijit de formarea rasei, părintele acesteia, este căpitanul de cavalerie Max Emil Friedrich von Stephanitz. În ţara noastrã, ciobãnescul german este cel mai adesea regãsit sub denumirea de cîine lup. Este un cîine de talie medie spre mare, cu un aspect al corpului uşor alungit, robust, cu musculatura foarte bine dezvoltatã şi osatura puternicã. Capul acestui cîine este alungit, masiv şi uşor aplatizat între urechi şi lunguieţ, subţiat cãtre bot. Acesta din urmã se terminã întotdeauna printr-o trufã de culoare neagrã. Ochii îi sînt migdalaţi, puţin înclinaţi, au o mãrime medie, iar culoarea lor este neagrã sau într-o altã nuanţã cît mai apropiatã de negru. Urechile au, de asemenea, mãrime mijlocie, au forma unor tringhiuri ascuţite şi sînt purtate ridicate (nu este, însã, un motiv de îngrijorare dacã puii pînã în şase luni au tendinţa de a le mai purta uneori cãzute). Ciobãnescul german are gîtul puternic, bine muscularizat şi corpul foarte energic, plin de forţã, bine fãcut, sprijinit pe membre drepte, puternice şi perfect paralele. O mare forţã este concentratã în dantura şi în ghearele acestui tip de cîine. Coada sa are formã de sabie, este relativ lungã, stufoasã, compactã, cu pãr des, este uşor arcuitã şi purtatã mereu în jos, niciodatã pe spate. Cea mai întîlnitã combinaţie de culori pentru aceastã rasã este negru cu pete maronii pe burtã, dar existã şi cîini în totalitate negri, cu pete roşcat - maronii, galbene pînã la gri deschis, gri cu degradeuri închise, cu pete albe de dimensiuni mici, puţin vizibile pe piept etc. Blana este deasã, asprã, dreptã, lipitã de corp, cu firul destul de lung, scurtîndu-se doar pe membre şi urechi.
Deşi este un cîine robust, ciobãnescul german are o înfãţişare elegantã, impunãtoare şi atrãgãtoare. Este un atlet, cu un corp armonios şi nu depãşeşte, de regulã, 65 cm. Referitor la greutate, trece rar peste 35 kg. O femelă naşte, în medie, 8 pui, dar numărul lor poate creşte şi pînă la 14.

Bile negre:

• nu este potrivit pentru viaţa de apartament, deoarece are nevoie zilnic de exerciţiu fizic intens
• năpîrleşte continuu, cu precădere primăvara şi toamna
• poate deveni periculos pentru cine nu are timpul, condiţiile materiale, capacitatea psihică şi cunoştinţele necesare pentru a-l creşte, întreţine şi educa în mod corect
• dacă provine dintr-o selecţie incorectă, poate fi predispus la probleme digestive, sanguine sau afecţiuni cronice ale pielii
• resimte acut nevoia de companie umană, de aceea nu trebuie lăsat izolat pentru mult timp. Singurătatea îi poate induce un caracter depresiv

Bile albe:

• este cel mai de seamă reprezentant al raselor utilitare, fiind folosit în poliţie, în armată, paznic la graniţă, paznic al turmelor de vite, al locuinţelor şi fermelor, al vieţii şi avutului omului. Este un bun conducător al orbilor şi al persoanelor cu diferite dizabilităţi, este şi un foarte bun însoţitor, folosit în munţi la salvarea oamenilor îngropaţi sub avalanşe, la găsirea şi salvarea oamenilor prinşi sub dărîmăturile cutremurelor sau din locuinţele incendiate, la descoperirea drogurilor sau a gazelor scăpate din conducte etc.
• extraordinar cîine de pază şi de companie, neînfricat, mereu alert
• puternic, rezistent, vioi, întotdeauna gata de luptă
• caracter ferm, cu nervi solizi, incoruptibil, e foarte ager şi foarte vigilent, deosebit de curajos
• are o inteligenţă aproape umană şi o capacitate foarte mare de a învăţa
• foarte fidel, ataşat stăpînului
• are un simţ olfactiv foarte dezvoltat, putînd sesiza scurgerile de gaze din conducte îngropate în pămînt pînă la 4 metri adîncime
• speranţa de viaţă a rasei este ridicată, atingînd 13-15 ani
• întotdeauna dornic să ajute, să i se dea o sarcină de îndeplinit

Ciobănescul german este o rasă foarte îndrăgită în rîndurile vedetelor, din numeroasa listă a acestora amintindu-i doar pe Claudia Schiffer, stăpîna unui exemplar pe care l-a numit Oscar, Jake Gyllenhaal, posesorul lui Atticus, sau Shania Twain, care are un cîine lup pe nume Tim.

În cele din urmă, filmuleţul ataşat este doar o mostră a motivelor pentru care ciobănescul german este cea mai populară rasă canină din lume.

Bichon Maltez

Bichonul maltez este un cîine originar din partea vestică a Bazinului Mării Mediterane, înregistrat astăzi în Italia. Deşi numele său face referire la Malta, nu exista dovezi clare că ar proveni din această insulă. Este o rasă canină cu un aspect extrem de elegant, destinată în cea mai mare parte pentru agrement. Iubit de nobilime, a fost în trecut favoritul curţii regale engleze sub domnia Elizabetei I.
Bichonul maltez este un cîine de talie mică, viguros şi activ, amintind de cei folosiţi pentru vînătoarea de rozătoare. Corpul maltezului este lunguieţ şi se sprijină pe membre scurte, dar foarte solide. Are capul rotund, uşor aplatizat între urechi, bine proporţionat faţă de restul corpului. Ochii îi sînt mari raportat la dimensiunile capului, de culoare foarte închisă – adesea negri –, conturaţi cu negru, rotunzi şi foarte ageri. Urechile pot fi scurte, de forma unor triunghiuri, purtate erecte, dar se întîlnesc şi exemplare cu urechi mai lungi, purtate căzute în lateral şi acoperite de o blană lungă. Botul maltezului se termină cu o trufă neagră, indiferent de coloratura blănii. Coada sa are formă de suliţă. Fiind mai groasă la bază, dar destul de subţire către vîrf, purtată adesea uşor răsucită către spate. Părul acestui tip de bichon este în cele mai multe cazuri alb integral, dar izolat se pot întîlni şi exemplare cu blana sidefie, cafenie, cu mici pete luminoase roşcate sau cu nuanţe închise în jurul gurii. Blana este extrem de fină la atingere, deasă, catifelată şi este lăsată să crească cît mai lungă, motiv pentru care aceşti cîini vor purta adesea accesorii, cum ar fi clame, clipsuri, fundiţe, bentiţe. Lungimea blănii, dar şi culoarea foarte deschisă, fac ca îngrijirea ei să fie un proces dificil, constînd din descîlcire şi periere de două ori pe zi. Deşi se poate murdări uşor, nu este recomandat să i se facă baie de mai mult de două ori pe an.
Un bichon maltez nu depăşeşte, în medie, 25 cm şi nici 5 kg. Deşi este un cîine activ, nu are nevoie de spaţii extinse, căci oboseşte repede, astfel că viaţa chiar şi într-un apartament restrîns îi va fi foarte pe plac.

Bile negre:

• foarte dificil de întreţinut
• predispus la afecţiuni ale ochilor şi urechilor, de aceea acestea trebuie verificate periodic
• deşi este robust, are oasele fragile, nu trebuie bruscat
• nerecomandată folosirea lui pe post de cîine de pază
• nu trebuie lăsat nesupravegheat

Bile albe:

• bun căţel de companie şi agrement
• inteligent, foarte uşor de educat, fapt ce le-a atras atenţia şi dresorilor de circ, care îl preferă în numerele lor
• frumos la aspect şi graţios
• foarte jucăuş, calitate pe care şi-o păstrează chiar şi la bătrîneţe
• speranţă mare de viaţă (în medie 15 ani, dar există şi cazuri cînd animalele au trecut de 18 ani, cu condiţia să fie ferite de umezeală)
• destul de tăcut
• îndrăzneţ, vigilent
• ataşat stăpînului
• un efort cît de mic îl menţine în formă, nu are nevoie de timp îndelungat sau antrenamente speciale

Rasa pare a fi una foarte apreciată în rîndul vedetelor, dintre acestea amintindu-le doar pe faimoasele Jessica Simpson, nedespărţită de a sa Daisy, Brintney Spears, posesoarea lui Lacey, sau Star Jones, stăpîna maltezului Pinky.

• 

Dacă eşti o persoană răbdătoare, urmăreşte filmuleţul ataşat, în care vei găsi cele 10 motive de aur pentru care bichonul maltez este cîinele de care ai nevoie.

Jack Russell Terrier

Rasa canină Jack Russell Terrier are ca ţară de origine Anglia, iar numele său provine de la cel ce s-a ocupat cu formarea ei – un pastor englez pe nume Jack Russell, care i-a selecţionat dintre terrieri pe acei foarte abili la vînătoare. Deoarece vînătoarea – cu precădere cea de vulpi – era un sport nobil la acea vreme (spre mijlocul secolului al XIX-lea), pasionaţii au devenit rapid interesaţi de aceşti cîini vînători şi i-au numit terrierii lui Jack Russell (Jack Russell Terrier) sau terrierii pastorului Jack Russell (Parson Jack Russell Terrier), denumiri care s-au împămîntenit şi pe care le folosim şi noi astăzi. Între cele două tipuri există deosebiri minore, de cele mai multe ori nefăcîndu-se distincţia.
Jack Russell terrier este un cîine de talie mică, cu un aspect fizic suplu dar puternic, flexibil, cu dimensiuni mai mari în lungime decît în înălţime. Corpul se sprijină pe labe scrute şi musculoase, putîndu-se înscrie într-un dreptunghi. Ochii îi sînt mici, negri sau în culori foarte închise, conturaţi cu negru şi nu foarte proeminenţi. Urechile sînt moi, purtate căzute, iar dinţii foarte puternici. În partea dintre urechi craniul este turtit, lat şi se îngustează către bot. Coada este scurtă, purtată atît orizontal cît şi ridicată, în funcţie de dispoziţia animalului. Părul cîinelui este de cele mai multe ori neted, dar se întîlnesc şi exemplare cu blana mai aspră. În ceea ce priveşte coloratura ei, culoarea predominantă este alb, amestecat adesea cu pete cafenii, aurii, negre, brune sau combinaţii din aceste culori, dar există şi exemplare albe în totalitate, mai ales cei Parson. Petele de culoare sînt distribuite pe faţă şi urechi, despărţite mai mereu de o linie albă care divizează faţa în două părţi egale, pe corp, în mod aleatoriu, uneori ajungînd pînă la jumătatea cozii, virful acesteia rămînînd de cele mai multe ori alb. În jurul gurii pot fi întîlnite pete mai închise la culoare sau negre, iar trufa este întotdeauna neagră, chiar şi la exemplarele albe în totalitate.
Terrierul Jack Russell are, în medie, 30 cm, iar greutatea sa depăşeşte rar 6-7 kg (în general, unui kilogram îi corespund 5 cm).
Stilul de viaţă al acestui tip de cîine este unul extrem de activ, alert. Deşi astăzi este cel mai adesea destinat companiei, instinctul de vînător i s-a conservat, fiind mereu atent, plin de viaţă şi dornic de săpat. Deşi se murdăreşte repede în urma activităţilor pe care le desfăşoară, părul său este uşor de întreţinut, un simplu periaj făcut la intervale de timp chiar şi mai mari făcîndu-l să arate bine.

Bile negre:

• are nevoie de spaţii mari, deschise, pentru a se putea dezvolta normal
• roade dacă nu este supravegheat
• poate deveni agresiv cu alte animale de casă mai mici decît talia sa (iepuri, hamsteri etc.)
• nu este un animal de pază de încredere

Bile albe:

• prietenos cu copiii şi cu alte animale
• mare capacitate de adaptare la toate modelele de viaţă
• bun vînător, prinde şoareci, şobolani şi se poate strecura chiar şi în vizuine
• curajos, neînfricat nici în faţa animalelor de talie mare
• blana uşor de întreţinut
• destul de tăcut
• bun animal de companie
• inteligent, uşor de dresat
• ascultător şi fidel stăpînului
• îşi face mişcarea zilnică necesară sau se joacă şi singur, fără supravegherea stăpînului (îşi poartă singur de grijă)

O vedetă îndrăgostită de această rasă este Mariah Carey, care are o relaţie foarte apropiată cu exemplarul său, pe care l-a botezat chiar Jack Russell.

Pentru un scurt exerciţiu de dresat Jack Russell-ul, urmăreşte filmuleţul următor.